Am ochi albaștri (Cum m-a racolat SRI. Povestea mea completă)

 

Ce veți citi in aceste randuri e investigația documentată și scrisă pentru ziarul Gândul în februarie 2009, după ce am fost racolat de serviciile secrete să îmi torn colegii. Am lăsat textul original neatins (chiar dacă are greșeli și putea fi rescris mai bine pentru un impact mai bun). Adnotările mele, scrise cu caractere italice și subliniate, sunt necesare urmare a trecerii unor ani peste această poveste, perioadă în care s-au întâmplat multe și în care mie mi s-au clarificat anumite elemente, care în acele momente fierbinți (pentru mine), nu erau limpezi. Precizez de la bun început, că singura mea armă prin care pot certifica povestea de mai jos este testul poligraf. Veți râde. Eu nu. Sunt dispus ca orice trust media credibil din România sau de aiurea, să mă supună (pe cheltuiala sa) la câte testări poligraf vrea, legat de autenticitatea și sinceritatea experienței descrise mai jos. Atâta timp cât milionarii dâmbovițeni dorm mai liniștiți și mai siguri de credincioșia consoartelor lor, după ce le-au dus la poligraf, la fel și presa poate apela la acest instrument pentru a se convinge dacă subsemnatul e sincer. E o provocare deschisă pe care v-o lansez și căreia îi voi da curs bucuros, dacă vine din partea unui trust media credibil.

Și sunt dispus să răspund la politgraf la următoarele întrebări:

1. Mi s-a dat să semnez angajament și mi s-a arătat legitimație cu emblema SRI?
2. Am semnat doar din interes pur jurnalistic, cu intenția de a-mi definitiva ancheta de presă?
3. Am semnat ca să torn?
4. Am turnat măcar o singură dată?
5.  Am iești cu această poveste acum ca să fac jocul altcuiva, persoană, partid politic, grup de interese economice sau de altă natură?

Mai precizez, de asemenea, că nu e un atac la Gândul și nici la adresa lui CTP. E doar o relatarea unei experiențe dure din viața mea de jurnalist.

Gata cu vorbăria, e timpul să citiți povestea:

Ds27februarie1.doc

PATRIOT. Toarnă-ţi colegii preventiv pentru ţară

SRI a încercat să mă racoleze ca sufleur de „informaţii” din interiorul redacţiei Gândul

 

*La zece zile după primul contact cu ofiţerul SRI care mă ochise am devenit informator cu acte în regulă

*Locotenentul SRI ştia despre mine unde stau deşi locuinţa mea n-a fost trecută niciodată în buletin, cât de lung aveam părul în 2007 şi că fiu-miu de un an jumate a fost dus pentru examinări la spital

Un ofiţer recrutator al SRI m-a sunat pe mobil în data de 17 februarie spunându-mi că este Florin, un fost coleg de liceu şi că ar vrea să ne vedem la o bere, fiindcă are să-mi spună ceva ce m-ar putea interesa. L-am invitat să treacă pe la redacţie însă s-a scuzat, spunând că din cauza jobului său nu poate să se îndepărteze foarte tare de zona Universitate-Romană. Fiind mai mobil, a doua zi dimineaţă ne întâlnim în restaurantul Everest din Piaţa Romană la un ceai. Schimbăm câteva vorbe despre anii de liceu şi cunoştinţele comune, după care Florin mă chestionează cum mă simt la ziar. Apoi mă întreabă de ce mi-am tuns părul. Cum eu în liceu nu aveam plete, îl întreb mirat de unde cunoaşte trecutul podoabei mele capilare. Se prezintă râzând ca fiind ofiţer SRI în cadrul departamentului de apărarea constituţiei şi instituţiilor statului ocupându-se cu monitorizarea media. Fiindcă e în natura meseriei lui să ştie orice, omul îmi zice că s-a uitat în baza de date de la evidenţa populaţiei unde în ultima mea poză de buletin avem păr lung. Apoi mă întreabă ce-mi mai face copilaşul, „aşadar ştie şi de puiuţul meu”, şi-mi propune să prestez servicii pentru SRI în interesul naţional. În ce constau acestea îmi explică punctual: 1. În cazul în care aş afla că din varii motive un articol ar fi oprit de la publicare de către superiorii mei, ar trebui să anunţ SRI-ul, deoarece e posibil să fie vreun interesc politic sau economic la mijloc. Dacă constat că redactorii şefi exercită presiuni asupra felului în care trebuie scrise materialele, acest lucru „nu e ok” şi derapajul trebuie semnalat serviciului secret. 2. Dacă bat palma cu ei, din când în când, cam o dată pe an, ar urma să primesc de la SRI articole la gata pe care să le plasez în ziar. Asta doar în cazuri speciale cum ar fi un dosar de corupţie care întârzie prea mult la procuratură, caz în care apariţia unui articol în ziar ar fi un mijloc de presiune asupra procurorilor să bage viteză în soluţionarea dosarului. Florin mă asigură că informaţiile din articolele pe care ar urma să mi le dea SRI dacă bat palma cu ei nu sunt minciuni şi că dacă am oareşce îndoieli pot face propriile mele verificări, ba chiar îmi pot da ei sursele care să-mi confirme informaţiile. 3. Pentru patriotismul meu ar urma să fiu recompensat când şi când cu câte un cadou constând în bani sau remunerat prin contract de colaborare cu o sumă lunară echivalentă cu salariul minim pe economie. Iar dacă informaţiile scurse din redacţie se vor dovedi a fi beton, aş putea ajunge şi la un salariu de 1000 lei pe lună ca şi colaborator, lucru care nu-i de colo la o instituţie bugetară după spusele lui, mai ales că pentru SRI n-ar trebui să dedic decât 2-3 ore pe săptămână, la care se adaugă cele două întâlniri lunare cu el ca ofiţer de legătură, în care să-i predau roadele muncii. La finalul discuţiei, ofiţerul îmi spune că îmi lasă timp de gândire şi se oferă să plătească consumaţia explicând că SRI i-o decontează ca şi cheltuială de misiune. Când ne luăm rămas bun îmi spune că poate ne-om mai vedea pe viitor, fiindcă şi el locuieşte ca şi mine în apropiere de Romană şi-mi dă numele unei străzi din apropierea casei mele. Devin bănuitor întrebându-mă de unde ştie că am casa prin apropiere, că doar în buletin am trecută dintotdeauna o adresă de Drumul Taberei. Îl întreb de unde ştie numele străzii pe care locuiesc, se scuză că nu-şi aduce aminte de unde, dar că cel mai probabil de la vreunul din colegii săi, fiindcă înainte de recrutarea oricărui jurnalist, o echipă de SRI-işti efectuează cercetări referitoare la persoana în cauză. Mă linişteşte însă, spunându-mi că acum verificările sunt mai soft şi dacă m-ar fi racolat acum câţiva ani aş fi avut telefoanele ascultate în prealabil. La o oră după păţanie, Claudiu (redactorul şef) şi Andu (redactorul şef-adjunct) îmi propun să-l sun şi „să mă prefac interesat” de un job part-time ca informator SRI, ca să încerc să obţin mai multe informaţii despre el.

 

COMPLETARE: 

Din text reiese că în urma primei întâlniri am aflat foarte multe informații. Ele nu au fost obținute dintr-o singură întâlnire, ci din toate întâlnirile însumate, dar la momentul respectiv, ca să condensez textul, mi-a fost mai simplu să grupez elementele sub forma aia.

 De la ieșirea din fast-food-ul Everest am făcut  probabil 50-60 de pași până la stația autobuzului 331, care m-a lăsat la redacție. Am trăit o senzație de minunare generatoare de adrenalină și în acea călătorie cu autobuzul până la Piața Presei m-am gândit la pățania mea. Cred că jumătate de oră a trecut între întâlnirea cu SRI-istul meu și ajunsul meu la redacție. L-am luat deoparte pe Andu și i-am povestit și i-am zis că dacă vrea, pot să continui să mă întâlnesc cu el și să facem un reportaj despre cum racolează SRI-ul ziariști. Fiind un subiect delicat, a mers să se consulte cu proaspătul pe atunci redactor șef, Claudiu Pândaru. Au venit amândoi la mine, m-au măsurat și Claudiu mi-a zis: mergi înainte (ceva de genul, nu rețin exact vorbele lui).

 

La ceainărie lângă Capşa

Joi 19 februarie îl sun şi-i spun că m-am gândit. Îmi propune să ne vedem. Ne întâlnim la fântâna de la Universitate şi mă duce într-un local scump de lângă Capşa, pe banii săi, de fapt ai SRI, după zisele lui. Detaliem subiectul. Mă prefac încercat de îndoieli, că mi-e târşală să-i dau în gât pe colegi. Culmea, el îmi dă dreptate, explicându-mi că nu vrea să devin o „Iudă”, ci un bun cetăţean care atunci când constată că în redacţie se pretrece vreun lucru dubios, să-i comunic lui. Ca să pricep ce vrea să spună ia un caz concret, explicându-mi că atunci când observ că într-o încăpere aud că se vorbesc lucruri rele, dacă am sânge-n vine pot să iau mulaj după cheie şi să li-l dau lor că restul urmează să-l facă ei: să monteze microfoane şi alte trăsnăi. Îmi explică că pe lângă informaţiile din redacţie e interesat şi de ce mai aflu în calitate de ziarist că se petrece necurat în instituţiile statului şi cu demnitarii, dar şi cu colegii de la alte trusturi de presă. Apoi îmi explică că eu îi voi fi util doi ani, maxim trei, după care cercul meu relaţional va fi epuizat şi nu voi mai putea obţine noutăţi de interes pentru activitatea SRI. Atunci voi fi inactivat ca informator şi voi sta pe tuşă poate pentru totdeauna, poate doar pentru doi ani. Tânărul vorbeşte ca un profesionist, însă mă macină o întrebare: „Dacă n-o fi de la SRI ci de la vreun partid politic sau de la Mosad?”. Nu vreau să-i cer direct legitimaţia ca să nu-i trezesc bănuieli, aşa că-l iau prin învăluire: „De unde ştiu că eşti de la SRI şi nu eşti de la Cotidianul?”. Râde: „Hai că asta-i bună. Şi ăla de la Cotidianul mă întreabă la fel despre Gândul”. Apoi redevine serios: „Just kidding. La Cotidianul chiar n-am pe nimeni, vorbesc serios, că veni vorba. N-am eu, dar gândeştete-te că aşa cum fac eu (face altul la alte ziare, indescifrabil). Dar nu lasă să aflu vreodată cine e (omul lui, indescifrabil). Ştii că are pe cineva acolo, astfel încât dacă ai nevoie de ceva ….. vreo dată să ştii pe cine să întrebi şi să te poată ajuta. Ca şi la voi mă (în presă, indescifrabil). În 99% din cazuri chiar aşa este”. Îmi povesteşte apoi că s-a chinuit mult să-mi afle numărul de telefon, că a sunat pe un ofiţer de la criminalitate organizată care fusese coleg de clasă cu mine în liceu, care însă i-a dat un număr ce nu mai e în uz, apoi că le-a cerut celor de la Orange, Vodafone şi Cosmote să afle ce număr am. L-a găsit într-un final la Cosmote şi când m-a sunat răspunde mama, fiindcă eu îi făcusem maică-mii abonament la Cosmote în urmă cu un an şi ceva, dar pe numele meu. Şi ştiţi cum e, când dai de mamă mai e doar un pas până să dai şi de fiu. Mă prefac în continuare nehotărât, însă la despărţire Florin nu vrea să mă piardă, aşa că lasă o portiţă deschisă: „Când ai chef ne auzim”.

COMPLETARE: 

Știu că pentru întâlnirea de la ceainăria de lângă Capșa am cerut șefilor să-mi pună pe mine microfoane și ce vor ei. Am fost trimis la dl… să-mi dea un reportofon. Am luat unul de la el, cred că era stereo, dar nu-s sigur. Eu aveam unul mono, pe unul l-am băgat în șosetă și pe celălalt în buzunarul interior al hainei de iarnă și așa m-am dus eu să culeg dovezi. În ceainăria aia, care de fapt era un restaurant, era atâta hărmălaie, muzică, voci de oameni suprapuse, încât discuția înregistrată cu reportofonul de la ciorap, pe sub masă, deși vorbele se rosteau deasupra mesei, a fost un eșec. Iar reportofonul pe care mi-l pusesem la piept era atât de ascuns încât m-a înregistrat pe mine fâșâind și zgomotul de fond. Nu eram foarte experimentat cu aparate, cu atât mai mult cu cât „tehnica mea din dotare” nu putea face față la atâta zgomot de fond. În fine, am ieșit și m-a condus la Romană (știu că la toate întâlnirile m-a condus la autobuz și a așteptat până s-au închis ușile, motiv pentru care am trăit un puternic sentiment de frustrare și enervare. Mă simțeam ca o fată curtată de un flăcău).

Însă, în drumul nostru până la autobuz, am reușit să înregistrez câteva frânturi inteligibile, în contextul discuției despre îngrijorarea mea că ar putea fi un ziarist sub acoperire care mă testează într-un experiment incognito. Știu că în acel context mi-a rămas întipărită în minte o frază simbol, care din păcate, fiindcă nu e clară pe reportofon, nu o pot reproduce public.

Cofetăria de la Howard Johnson

Vorbeşte ca un SRI-ist, dar cum să-l dovedesc că nu e un farseur? Dacă-l sun şi-i cer dovezi mi-e teamă să nu-l pierd. Îl las să facă primul pas. Pe 24 februarie mă sună iar şi mă invită la o cafea la Howard Johnson la Romană. Fac pe speriatul, spunându-i că n-am siguranţa că e cel drept care se dă. Scoate legitimaţia, mi-o întoarce pe ambele feţe, mi-o dă la pipăit. Pe legitimaţia de plastic o steluţă, ceva ca o ştampilă, o poză, titulatura: locotent şi numele: Florin Liviu Bratu. Îi argumentez că legitimaţia poate fi contrafăcută, el e de acord şi-mi spune că trebuie să-l cred pe cuvând deoarece transparenţa nu-i considerată o virtute în SRI. Îi expun temerile mele, că mă paşte o carieră strălucită şi că dacă-l ajut pe el mi-e frică ca nu cumva peste un an sau doi, când oi ajunge celebru să răsufle bomba că sunt informator la SRI. Îi explic că am nevoie de o garanţie scrisă că SRI nu îmi va face rău dacă mă înhăitez cu el. Îmi propune să semnăm un contract de colaborare, avertizându-mă însă că onorariul meu nu va fi menţionat în el, plăţile urmând să mi le facă Florin, iar fluturaşul de „salariu” îl voi semna întotdeauna cu pseudonim. Îi spun că nu-i nici o problemă, fiindcă oricum nu intenţionez să merg cu contractul de „informator” ca să iau credite de la bănci. Par convins, aşa că ne dăm întâlnire joi după-amiază la Universitate să pecetluim colaborarea noastră şi să-mi primesc prima temă de casă.

COMPLETARE: 

Eu am o virtute rară (am mai multe, cei cu care am interacționat le știu): nu-mi țin gura.Așa că am vorbit tare prin redacție (nu am urlat, nu am mers la fiecare la birou să-mi povestesc experiența), dar am ciripit voios în mod neglijent, chiar cu oareșce mândrie, nepăzind momentul doar pentru mine, până când lucrurile vor fi evoluat. Același lucru s-a întâmplat și cu unul din șefii mei, care știa pe unul dintre colegii de redacție, că ar fi în relații de amiciție cu cineva din SRI. Colegul s-a oferit să se intereseze dacă el chiar există.

 La întâlnirea de la Howard Johnson (la 2 sau 3 zile distanță), ținută la un băruleț de la parterul hotelului, ne-am strâns mâinile unul altuia, ne-am zâmbit, însă prima întrebare a fost un baros: “Tu ai mai spus cuiva de ce-am vorbit noi?’. Pe lângă calități, am și un defect: sunt destul de spontan, așa că m-am gândit că e posibil ca acel coleg care a întrebat, să fi tras alarma de fapt în SRI. Și mi-am dat seama că e mai înțelept să nu mint legat de cui am spus, ca să nu-l pierd. Atunci am înfiripat o poveste credibilă (ale cărei elemente nu vreau să le dau, pentru a nu expune în mod gratuit acel coleg), cu iz de autentic, care l-a convins că era firesc să mă destăinui unei terțe persoane. Mai ales că i-am explicat că singurul motiv pentru care am făcut-o e că am vrut să mă conving că nu e o glumă și că el chiar există. I-am vândut povestea mea doar ca pe o măsură de precauție din partea-mi, fiindcă așa e defectul meseriei. Cred că la Howard Johnson e prima oară când mi-a arătat legitimația de SRI-ist. Atunci cred că nu mi-am pornit reportofonul, de frică să nu cumva să aibă vreun aparat care detectează reportofoane. Nu mai rețin. În fine.

 În redacție, între șefi, cu mine de față a avut loc un dialog în contradictoriu destul de bine subliniat, în care existau două mari curente de gândire:

-mergi până la capăt și intră în cuibul lor și vezi ce-ți dau să faci, dacă-ți propun să semnezi ceva și culege cât mai multe dovezi

-keep calm, ai mare grijă ce faci, cu astea nu te joci, eu nu-ți recomand să faci asta.

Decizia mea la finalul ședinței: mie nu-mi pasă, fac ce-mi cere, văd până unde merge. (concluzie comună cu a unuia dintre șefii cu putere de decizie).

Vreau să rețineți asta, pentru că ce a urmat nu am făcut de capul meu:

Acasă la SRI

La ora 17.00 fac prezenţa la fântâna de la Universitate. N-apuc să aştept jumătate de minut că mă sună să-mi zică că locul întâlnirii s-a schimbat şi că ne vedem în faţă la magazinul „Muzica”. Merg acolo, apare ca din senin, mă duce în blocul lipit de librăriile Humanitas, urcăm la cinci şi mă bagă într-un apartament unde desface două beri, ciocnim şi îmi scoate dintr-un dosar foaia de angajament în exemplar unic. Îşi mai scoate o dată legitimaţia, de bună voie, şi mi-o dă iar s-o pipăi, o întoarce cu încetinitorul şi pe-o faţă şi pe cealaltă ca să capăt curaj şi să nu mă îndoiesc de apartenenţa lui la serviciul secret cu pricina. Iau pixul şi încep să hârşâi în spaţiile lăsate libere. „Subsemnatul…. fiul lui…. şi al…. mă angajaez, în spiritul sentimentelor civico-patriotice şi al legislaţiei care reglementează siguranţa naţională a României, să sprijin Serviciul Român de Informaţii în realizarea atribuţiunilor ce-i revin. Mai jos trebuie să trec pseudonimul…. să pun data: 26.02.2009 şi să semnez”. Mă asigură că e prima şi ultima dată în relaţia mea cu SRI când îmi folosesc identitatea reală şi că de acum încolo în acte voi folosi doar pseudonimul. Îmi promite că angajamentul va fi sigilat într-un plic şi sigilat în fişetul lui de la SRI, numele meu necunoscându-l nimeni altcineva în afara de el ca ofiţer de legătură, nici chiar superiorii săi. În caz de ceva mă asigură că plicul va fi tocat înainte de a fi deschis. Florin mă linişteşte şi în privinţa semnăturii de pe fluturaşul de salariu, explicându-mi că nu trebuie să-mi folosesc semnătura mea reală, putând semna şi cu un simplu X dacă vreau şi că puţinele cuvinte pe care le am de completat de genul „eu….pseudonimul…am primit” nu sunt suficiente pentru o expertiză grafoscopică concludentă pentru a fi demascat. Apoi îmi înmânează o foaie pe care sunt scrise de mână zece teme de casă (prima misiune), pe care trebuie să le documentez în următoarele două-trei săptămâni. La ora 18.00 mă lasă în faţa casei mele cu taxiul şi pleacă la un meci de fotbal.

 În acea după amiază l-am luat pe unul din colegii mei fotoreporteri. Cred că am cerut șefilor mei să trimită doi fotoreporteri care să mă însoțească. Nu mai știu dacă era unul sau doi, dar cert e că la punctul de întâlnire de la Universtitate, (era nebunia cu tarabele de mărțișor și puzderie de oameni, plus că era o oră la care circulau mulți), fotoreporterul, pe care l-am rugat să păstreze un pic de distanță, să nu se observe că îmi e coadă, m-a pierdut din ochi.

 S-a întâmplat ceva ciudat, care a dat peste cap planul meu și al fotoreporterului de a-l avea pe cameră. La locul și ora stabilite, ofițerul de legătură m-a sunat și mi-a spus că se schimbă locul întâlnirii, doar că nu e foarte departe de primul. Mi-a dat întâlnire în zona Magazinului Muzica. Am ajuns acolo, mi-a ieșit dintr-un gănguleț zâmbind și mi-a urat binețe. Mi-a spus că acolo locuiește și am urcat la el. Nu puteam să-l sun pe foto să-i spun, fiindcă mereu mă gândeam că poate sunt filat și SRI-știi vor vedea că imediat după ce am vorbit cu el, sun pe altcineva (așa gândeam în momentele alea, poate că prea fantezist, poate că nu. Who knows?). Așa că nu mi-am sunat colegul, sperând că el nu mă va pierde din ochi. M-a pierdut.

Turnătorul s-a defectat

Nu îmi aduc aminte exact cum s-a întâmplat, cert e că lucrurile s-au precipitat şi la ora 22.15 angajamentul turnătorului Befu Daniel aterizase în redacţia Gândul. SMS-uri, telefoane, implorări…însă hârtia nu s-a mai întors înapoi… şi vorba lui Florin după ce s-a fript… odată cu el au picat mulţi şefi din SRI.

Daniel Befu

COMPLETARE: 

Desigur că-mi aduc aminte bine. Acest epilog a fost scris în 27 februarie 2009 contextul în care textul ar fi fost publicat. A fost scris a doua zi după marea recrutare, când eu eram convins că va face o deschidere bombă de ziar, care va face SRI-ul să se bâlbâie și să pice capete de șefi din rândurile lor. Era un final care se referea la ce urma să se întâmple post-publicare ca și cum s-ar fi petrecut deja în trecut.

 Entuziasmul meu și credința că urma să fie publicat vine urmare a ce se întâmplase în seara precedentă.  Vă istorisesc mai jos:

 În clipa când am semnat, deși fusesem avertizat dinainte de către acel șef binevoitor, mi-am dat seama că e grav. Grav pentru mine, grav pentru familia mea. Oricând puteam să fiu, de acum încolo, acuzat că sunt informator. Îmi imaginam dezastre, cariera mea măreață agățată-n cui etc. Am intrat în casă cătrănit (garsoniera noastră romantică, de 19 mp de pe Berzei 81, vis-a vis de un bordel, într-o casă istorică cu podelele pline de gândaci) și frământat, i-am zis nevestei ce am făcut. I-am zis de ce scria în contract, cu Legea Siguranței Naționale, că e faptă penală dacă fac public că am semnat cu ei. Când i-am zis dragei mele și numele de cod pe care-l trecusem pe foaia aia (ăla îmi venise în minte atunci), un cuvânt important pentru mine și ea (pentru noi doi), a luat foc și prin ce mi-a zis m-a făcut să intru în pământ. Mai sus, undeva, am făcut remarca că sunt un bun improvizator, așa că, deși nu-mi mai venea să mănânc, cu toate că eram flămând ca un lup, eram frânt și n-aveam nici un chef de viață, l-am sunat pe ofițerul de legătură și i-am zis că am o mică problemă cu angajamentul de colaborare pe care l-am semnat. I-am zis că m-am gândit și nu cred că e bine ca pseudonimul meu să fie acela, deoarece are o semnificație simbolică extrem de sensibilă pentru mine și l-am întrebat dacă se poate schimba.Mi-a zis să stau liniștit și că o să mă sune el când o să termine meciul de fotbal cu colegii, să trec pe la el să facem rectificarea. Un ceas sau două, cât a trecut, m-am simțit străpuns de scoabe prin șira spinării, de țurțuri de gheață prin creier. Eram îngrozit că totul s-a năruit în viața mea. Ăsta era sentimentul acut pe care-l trăiam atunci. Îmi treceau tot felul de scenarii prin minte. Găsisem soluția și îmi puneam întrebarea: “O să reușesc?”. Mă rugam la Dumnezeu să îmi dea o soluție de ieșire din asta.   

UPDATE: fiindcă un prieten mi-a spus că nu se înțelege în descrierea mea dacă eram deranjat fiindcă devenisem colaborator sau fiindcă alesesem acel pseudonim, mai jos răspund: 

Pseudonimul de suflet a fost doar chestia aia care îmi pocnea în cap și nu mă lăsa să mai gândesc: mă omora gândul că am ajuns până într-acolo încât să folosesc ca pseudonim numele ales pentru următorul nostru copil, dacă urma să fie băiețel….îmi venea să intru în pământ..de aia mă măcina atât pseudonimul…era mai puternic chiar decât ideea de a fi colaboratorul lor (mă percepeam ca pe un turnător).

În fine, nu mai rețin cum ne-am întâlnit, dacă a trecut el cu mașina prin fața casei unde locuiam la mansardă, sau dacă am mers eu acolo. Cert e că am urcat amândoi. M-am scuzat că nu mă descalț, în schimb știu că mă uitam cu coada ochiului la picioarele lui, sperând să se descalțe el. Am fost fericit când și-a lăsat ghetele lângă cuierul de pe hol și relaxat a mers în camera unde semnasem cu trei ceasuri mai devreme și unde îl avea între niște hârtii. L-a scos, mi-a dat un pix (nu mai rețin, cred că i-am zis să rupem contractul ăla și să-mi dea altul nou, dar el mi-a zis că nu poate) și am tăiat pseudonimul și am trecut alt nume, sau am vrut să o fac. Nu mai rețin nici asta sigur (cred că am tăiat și am pus NEMO, sau am intenționat să fac asta). În fine, în mine inima bubuia atât de tare, încât gândurile îmi erau înghețate. Toate, în afara unuia singur. În clipa aia m-am ridicat brusc, cu foaia în mână și am țâșnit pe ușa apartamentului. Am vrut să o iau pe scări, dar am nimerit în partea opusă, înspre lift. A ieșit în ușă, dar până să apuce să iasă cu totul am zbughit-o prin fața lui și am luat-o la fugă pe scări. Cred că era la etajul 6 sau 7. Mi-era groază că fie va apuca să cheme liftul și mă va aștepta jos, fie va suna pe colegii lui să mă oprească jos sau să mă urmărească. Am fugit pe străduțe cât am putut de tare și la Orizont m-am urcat în 300. Am sunat pe unul din prietenii mei din Gândul, care locuia aproape de locul unde eram eu și l-am întrebat dacă pot lăsa hârtia sensibilă la el. Mi-a zis: Nu, nu, orice, dar asta nu. Ești nebun? (ceva de genul). Mi-am închis telefonul, ca să nu mă poată localiza după urma semnalului (așa mi-a trecut prin minte atunci).

Atunci am decis să merg în redacție și să ascund documentul acolo. Subliniez și că eu nu aveam obiceiul să stau seara până mai târziu de 7-8 în redacție. Acum era în jur de 9.30-10 seara. Credeam că nu va mai fi nimeni acolo. Și nu mai erau decât vreo mână de angajați de la online. Dar sala în care-mi aveam eu biroul era goală. M-am dus și mi-am ascuns “angajamentul de colaborare cu SRI„ într-un loc unde m-am gândit că nu-l va găsi nimeni (colegul meu de birou, domnul Mihăilescu, avea una din caricaturi (una cu steagul SUA…ulterior, când am plecat din Gândul, am furat-o ca amintire) lipită pe peretele din spatele biroului său cu patru petice de scoci. Am îndoit angajamentul în două și l-am strecurat sub acea caricatură, ca într-un plic. Ascunzișul perfect.  Acum eram singur. Era liniște și neoanele luminau puternic pereții albi. Eram alb din nou.

Apoi a ieșit din birou Claudiu. Biroul lui era față în față cu hala în care era și biroul meu. M-a întrebat: Ce faci Befule la ora asta?

Am respirat ușurat. I-am povestit. Se minuna. Apoi i-am scos din ascunzătoare hârtia și i-am dat-o. M-a întrebat ce au făcut SRI-iștii, i-am zis că am avut telefonul închis și nu știu nimic. Știu că l-am aprins cu el de față și au început să-mi intre mesaje și în paralel ofițerul mă suna disperat. Eu îi respingeam, el mă suna din nou. La un moment dat Claudiu mi-a zis: răspunde-i. I-am răspuns, m-a întrebat, aparent calm, ce s-a întâmplat cu mine. Mi-a zis că nu e nici o problemă dacă vreau să renunț, dar trebuie să-i înmânez acel document, care aparține statului român, nu mie. I-am zis că de la bun început din partea mea a fost doar un demers jurnalistic, sprijinit de redacție și că toată experiența mea va fi povestită. I-am zis că nu am nimic personal cu el, că mi-a devenit simpatic, și că știu că probabil va avea de suferit, dar așa cum el a avut misiunea lui, eu am avut-o pe a mea. Discuțiile astea s-au purtat în cadrul mai multor apeluri, că eu tot îi închideam, el iar mă suna. O parte a dialogului a fost înregistrată cu Iphone-ul lui Claudiu, că am dat pe speaker. Și Claudiu Pândaru a vorbit cu el. Nu mai rețin ce l-a întrebat. În fine, când am închis telefonul, Claudiu mi-a zis: Acum m-am convins Befule că ești onest.

Eram fericit, deși sunase oarecum nașpa remarca lui, de parcă înainte de asta aș fi stârnit bănuieli. Dar momentul era unul de fericire extatică și nu a contat. În seara aia, am fost lăsat a doua oară de un taxi în fața casei (de data asta mă dusese redactorul șef, făcând un ocoliș din drumul spre casa lui).

A doua zi m-am apucat să scriu, redacția a trimis o cerere de punct de vedere la SRI, întrebând dacă ofițerul cu numele cu pricina există.

După ce textul meu a fost gata, am așteptat să apară. A trecut un pic de vreme până când solicitarea către Maior a primit răspuns. Unul negativ, în care se nega existența unui ofițer cu acel nume și se invocau prevederile Legii Siguranței Naționale. Dar nici nu mă așteptam să răspundă altceva. În continuare credeam că textul meu va apărea. Între timp, colegul meu Robert Veress a intrat pe fir, încercând să culeagă mai multe date. A vorbit cu un mahăr din procuratură și a programat cu el o întâlnire la care să merg și eu și să abordăm subiectul. Știu că singura noastră victorie a fost că acel personaj ne-a confirmat că într-adevăr în blocurile de la Muzica sunt apartamente conspirative ale SRI-ului.

Robert, care a ținut mult ca articolul meu să apară, neînțelegând de ce nu e publicat, a cerut lămuriri inclusiv la CTP (eu în birou la CTP am intrat de patru ori… dintre care doar două cerute de mine). Atunci a fost una dintre ele, fiindcă am fost atât de nervos pe motivul pe care i l-a spus lui Robert Veress, încât știu că n-am putut să o las așa. M-am dus la el și m-a dojenit că nu m-am consultat cu el înainte să semnez. Apoi mi-a spus că a întrebat la un amic de-al său din SRI în paralel cu solicitarea oficială, iar respectivul, care am înțeles că ar fi avut rang mare, i-a spus că nu există acel nume de ofițer între angajați). La final m-a trosnit, de m-am lipit de pereți, cu următoarea întrebare: De unde știu eu că n-ai fost de fapt informator și acum încerci să o transformi în altceva? (ideea e asta, nu cuvintele). Și  a mai rostit o întrebare care punea sub semnul îndoielii ce mi se întâmplase: Mi se pare ciudat. De ce te-au ales pe tine? Răspunsul meu: fiindcă eu am semnat la data X, iar șefii mei fuseseră informați de intenția de racolare cu 10 zile înainte de data X. Înainte și nu după. La acel moment a părut convins. În plus i-am mai adresat și un alt argument pentru care articolul să apară: chiar dacă nu am putea dovedi că e vorba de SRI, eu pot merge la poligraf, ca să certific că ce am spus e autentic. Caz în care înseamnă că eu chiar am văzut acea legitimație de SRI-ist și am trecut prin aceas experiență de racolare, indiferent că era SRI-ist sau nu. Dacă era SRI-ist era de nașpa pentru ei, iar dacă nu era SRI-ist, Gândul ar fi demascat o rețea care folosește legitimații de SRI-ști ca să racoleze ziariști. Și unul și altul erau mega-subiecte de presă în viziunea mea. Și i-am spus și oful meu cel mare, că în cele 3 întâlniri pe care le-am avut cu SRI-stul meu, tot ce primisem ca tehnică operativă din partea redacției fusese un reportofon mono (sau stereo, nu mai știu exact). Asta în contextul în care trustul media din care făcea parte Gândul trimitea reporteri burdușiți cu camere ascunse la saloanele de masaj erotic, ca să descopere mulțimii…ceva ce toți știm.

Ce am reușit în acea întâlnire a fost să smulg un zâmbet din partea lui CTP, care pentru mine era aproape la fel de frumos ca zâmbetul soției mele (îl îndrăgeam, îl respectam, îl mini-idolatrizam deși nu interacționam…ca o fată din aia timidă, care e îndrăgostită de colegul de birou, dar nu vorbesc niciodată…vă rog mult să nu înțelegeți altceva: îl îndrăgeam ca om). Pentru mine acel zâmbet a fost un fel de certificat eliberat de CNSAS.

Nu mi-a mai păsat că articolul a apărut sau nu (nici nu mai știu de ce n-a apărut) și mereu îmi ziceam în mine: Cele mai tari povești sunt cele care n-au fost încă spuse, mândru nevoie mare că duc în mine o super-poveste de acțiune.

Precizez că eu cu CTP nu suntem prieteni (ca să nu creadă cineva că am vrut să dau de înțeles asta prin dialogul relatat mai sus), în ciuda respectului pe care i l-am purtat și i-l port.

Știu că vreo câțiva colegi din RL, cărora le-am spus de experiența mea, mă mai tachinau din când în când că sunt omul serviciilor. De cele mai multe ori am luat-o ca pe o glumă, dar au fost și momente în care m-am simțit prost. Ăsta e unul din motivele pentru care sufăr de sindromul (dacă o exista așa ceva) autoînvinovățirii informatorului. Ideea de Iudă și repulsia de ea mi-a pătruns în cap din clipa zero când am interacționat cu ofițerul SRI în fast-food-ul de la Piața Romană.

Ulterior, la doi ani de la acel moment, m-am reîntâlnit cu un fost coleg din Gândul, care, în timp ce beam o bere, mi-a spus câteva cuvinte pe care le vorbisem între patru ochi cu respectivul ofițer de legătură și pe care acel fost coleg de Gândul mi le-a reprodus zâmbind.

În urmă cu doi ani, un general din SRI mi-a confirmat, atunci când, în clipa în care am făcut cunoștință i-am spus că am avut un incident cu SRI, pe când lucram la Gândul. El, în loc să nege mi-a răspuns: Da. Asta a fost în urmă cu ceva vreme, dar din ce știu eu, ofițerul respectiv nu mai lucrează în sistem.

Concluzia mea, după ce am trecut prin experiența asta, este că atâta timp cât un serviciu secret își respectă misiunea fundamentală de a sluji interesului național, nu intereselor unor persoane, grupuri de interese (politice, economice sau sociale), e corect să încerce să afle informații despre abuzurile, presiunile și manipulările la care sunt supuși jurnaliștii și  textele lor, fie din partea patronilor, a șefilor de trusturi sau a redactorilor șefi și să le demaște. Acum vorbesc din experiența personală. Când, la prima noastră întâlnire, ofițerul de legătură care m-a racolat și mi-a explicat că e patriotic să spui atunci când există cenzură editorială, sau perversiuni editoriale într-o redacție, eu încă nu trăisem cenzura pe pielea mea. Însă în intervalul 2012-2013 am simțit-o din plin. Nu știu dacă prin racolarea mea s-a urmărit binele public sau altceva, ori un mix între cele două. Pur și simplu nu știu. Și încă ceva: faptul că am putut publica, fie și pe un blog, acest story în aceasta seara, arată că România e o democrație, chiar dacă una plină de defecte.

Tot ca o concluzie, nu înseamnă însă că eu consider vreun merit la jurnaliști (cunosc), atunci când preiau dosare beton, servite în brațe, pe care le publică și devin eroi. Cred că acele dosare, atunci când sunt servite, trebuie cântărite just și dacă sunt de interes public și adevărate trebuie publicate, însă fără laurii pe care-i aduce dreptul de autor. Fiindcă nu sunt poveștile lor. Eu, în nici una din investigațiile mele, unele strălucite, altele mai puțin, n-am lucrat cu vreun dosar servit. Și nici nu am turnat. Nici măcar pe cei care o meritau. Dar am semnat.

Ca autor, nu ca să torn

 

Citește contextul meu de viață și ca ziarist, de până în momentul racolării

Citește și secțiunea: Ce-i cu mine (scurt CV) 

Citește și: “Am ochi albaștri” nu e un pamflet

 

 

 

ROMÂNIA TACE

La 36 de ore de la publicarea acestui text, o singură televiziune și nici un ziar din România nu l-au preluat. De ce se tace? (dați un search pe google și vă veți convinge)

Oricine dorește să îmi lase orice mesaj, de orice natură, îmi poate scrie la secțiunea de mesaje a acestui blog. Le citesc pe toate și vă asigur că orice opinie, întrebare sau solicitare din partea oricui e luată în considerare. Deci exist și pot fi contactat. E un blog de autor.