La trei zile de la publicare, “Am ochi albaștri” a înregistrat 8832 de unici, 12.296 de click-uri, 500 din SUA, 250 din Marea Britanie și vreo 180 din Germania (și niciunul din Rusia). Are peste 1000 de share-uri și 10 bloggeri l-au considerat suficient de interesant cât să le merite like-ul. Asta înseamnă că 0,51% din populația României l-a citit (dacă îi scădem pe cei de peste granițe, sau 0,042%, dacă îi socotim și pe ei. Ținând cont că 90% din click-uri au venit din România și că doar 70%-75% din populație are drept de vot, asta înseamnă că un procent de aproximativ 0,75% din votanți au citit ce am scris. Nu e mult, dar e peste marja de eroare. Ei sunt vectori de opinie în mediile în care viețuiesc și acționează acasă, în familie, între studenți la facultate și între colegi la locul de muncă. Ei nu sunt indiferenții. Cifrele mele nu sunt mari, însă vă dau un ordin de comparație. Cele 1000 de share-uri pe care articolul meu postat pe un blog anonim, care a tăcut în ultimele 4 luni, au bătut Marele cutremur al lui Dan Turturică, care deși postat pe un site de ziar și uitat mult timp acolo, a adunat doar 531 de share-uri, iar Securitatea-Reînvierea lui CTP are 253 de share-uri, deși a beneficiat de platforma de propagare informațională a Gândul. Nu arăt că i-am bătut la puncte, ci, că deși nepromovat, acest articol a fost consumat de cititori. Dacă facem o analogie cu alimentația (sunt absolvent de Agronomie), atunci înseamnă că oamenilor le-a fost foame de o astfel de informație. Alta decât ce “vinde” mainstreamul. La fel n-a exista nici investigația mea din 2012, în care arătam în premieră cum familia lui Victor Ponta are contracte de zeci de milioane de euro cu statul român, în tandem cu grupul de la Golden Blitz, apropiați de oamenii din jurul lui Băsescu. La fel s-a întâmplat și cu investigația mea din 2013 în care arătam în premieră că Victor Ponta a fost avocatul familiei Udrea-Cocoș. La fel și când am publicat investigațiile cenzurate pe acest blog, deși fiecare din ele era mai relevantă și merita să fie menționată mai mult decât 95% din informațiile publicate de presă în respectivele zile în care eu am postat.
Realitatea obiectivă e că nici unul din trusturile media nu a preluat povestea mea și nu a făcut știre din ea. Se prefac că e o știre care nu există. Trusturile sunt indiferente deși am indicii limpezi că se știe de textul meu, fiindcă îi deranjează că eu am ridicat o problemă pe care ei o vor ascunsă sub preș. Ultima năzdrăvănie pe care am auzit-o la adresa textului meu e că ar fi un pamflet. Ce ați spune de pildă dacă eu m-aș duce pe banii mei la poligraf și să mai adaug câteva întrebări la cele pe care le-am scris în textul inițial, publicat acum trei zile, ca să vedem și mai în detaliu dacă eu mint sau spun adevărul. O întrebare ar putea fi de pildă:
E adevărat că generalul SRI cu numele XXXX și prenumele YYYYY e cel care ți-a confirmat existența acelei operațiuni de racolare și faptul că acel ofițer SRI a existat?
Răspuns: DA.
Dacă senzorii vor simți o ușoară dereglare în procesele mele fiziologice măsurabile cu poligraful, rezultatul va fi: ești mincinos. Atunci toată istoria mea (scurtă) ca ziarist s-ar prăbuși. De ce-aș minți?
Le-am oferit posibilitatea să mă bage la poligraf. De ce n-o fac?
Revin la cea mai mare dintre probleme: dubla comandă. Nu e atât la servicii, cât la cei care dețin butoanele redacțiilor și care, deși poveștile există în realitate, în realitatea trusturilor al căror conținut editorial îl gestionează ele pur și simplu nu există. Dacă ar fi un singur trust care ar face asta, n-ar fi bai. Dar toate fac la fel. Și atunci la cititori nu mai ajunge decât o realitate deformată, aceea pe care ei vor s-o știți. Cum era de pildă dacă investigațiile publicate pe acest blog (locul lor era nu pe un blog, ci în presă, pentru că pentru un ziar au fost scrise), începând de la Episodul I până la Episodul XV și Episodul Ponta-avocatul cuplului Udrea-Cocoș ar fi apărut în presă la momentul la care eu am descoperit acele povești? Oare prim-ministrul acestei țări nu ar fi fost atunci în corzi și, ca să-și conserve funcția, nu ar fi trebuit să presteze mai multă muncă în folosul comunității? Adică pentru țară, nu pentru sine? Cum era dacă aceste povești ar fi fost publicate de presă când doamna Udrea era încă consoarta domnului Cocoș? Sunt întrebări fără răspuns. Cel puțin nu la presa mainstream din România.
Investigatii cenzurate 